Dacă îl căutaţi pe Sergiu, să ştiţi că nu e acasă Sa mutat, cu tot cu blog la "Sergiu Mir - Blog de dat cu capul" pe o platformă mai puţin măgară

In doar c...

După cum aţi observat de câteva săptămâni mă confrunt cu probleme tehnice legate de minunatul blog. Habar n-am de ce, de când şi de unde, ştiu doar că am primit reclamaţii şi trebuie să îl rezolv.
Soluţia este următoarea:...

Sună bine. Sună ca o melodie veche, pe care din când în când, din pură întâmplare o auzi la radio. Aşa e şi cu vechile iubiri. Întâmplările de zi cu zi le aduc câteodată în prima scenă a prezentului. Dar doar din întâmplare.

Mi-ar fi fost mai uşor să scriu despre orice altceva. Şi totuşi, sentimentul ăsta ce îmi dă târcoale de zile bune nu îmi dă voie să imi arunc creionul spre alte zări... E ca un hop de inspiraţie, pe care doar scriindu-l îl pot sări.

Vechile iubiri au vârstele lor, ani ce trec câteodată cuprinşi parcă între două bătăi de suflet.

Iubirile vechi nu se tratează, e un lucru sigur, şi chiar de s-ar trata aş prefera pe a mea să o cronicizez. Da, e ca o boală, dar una caldă, rămasă in unghere ascunse de om şi de suflet, o maladie ce nu doare atât de tare încât să dăuneze, dar nici nu-ti dă pace în seri târzii ori dimineţi mult prea tinere.

Vechile iubiri nu se uită. Sunt semne bizare şi înţelese doar în parte, lăsate de mâna altcuiva în scoarţa sufletului. Oriunde ai merge, orice ai face, oricât ai iubi... mereu ai putea citi, de ai privi în tine, semnul unei vechi iubiri.

...

Semnalmente: inalt, frumos, deştept, îngăduitor, tolerant, serviabil, convenabil, lejer, nemicrobist, universal, nepretenţios.

Semne particulare: nu uită zile de naştere, spală vase, răspunde la telefon, spune „sărumâna” vânzâtoarei de la chioşc, pune de cafea la birou.

Locul pierderii: Undeva între primul sertar al noptierei şi benzinăria Rompetrol.

Găsitorul îl poate păstra, ori îl poate returna pe adresa Gheţarul Fjordborgson, nr. 25, Islanda (dacă se poate în vara asta, că e în retragere si se mută la nr.12). Nu ofer recompensă.

Îl declar nul de drept, de fapt, şi de necaz.

...

Repede că nu e vreme… E ora şapte şi ceva şi urmeaza şedinţa no.1 de sumar în care o sa fiu întrebat invariabil ce am de gand să scriu azi, iar eu, la fel de invariabil voi răspunde pe măsura viselor mele din noaptea asta... Asta îmi aduce aminte de orele de franceză din liceu când profesorul ne întreba stereotipic „Qu’ est-ce que vous avez prepare pour aujourd’hui?”- răspunsul flegmatic al clasei de baieţi de la eletronica şi automatizări fiind acelaşi „Rien”... Of, ce obicei am de a devia de la subiect la ore mult prea matinale.

Două anunţuri am pentru azi şi sunt oarecum legate.

1.Mi-am luat cană. Bine, mi-am luat mai demult, dar ieri cineva mi-a sugerat să ii pun moaca pe blog, sa vada lumea. Acum să îmi spuneţi voi daca personajul ăla de pe ea e Moş Craciun şi daca e, de ce pare maltolit(în stare de ebrietate -pentru nonoltenii care ma citesc)? Şi e albastra? (vă întreb pentru că ştiţi că noi bărbaţii nu distingem cele nşpe mii de culori pe care le distingeţi voi femeile).

2. Ieri am descoperit un blog savuros (ce cuvânt!!). De fapt nu eu l-am descoperit, ci ea(autoarea) pe mine... findcă se pare că la un moment dat am atins un subiect comun- cănile de cafea. Şi acum ajung la punctul 1 şi am să redau aici, în citat, comentariul postat de „Laura Zaharia”(posesoarea blogului) la însemnarea Vineri, 13. E o povestioară simpatică şi totuşi profundă.

„Sergiu, uite ce e! Nimeni nu te poate intelege mai bine decat mine. Sa pierzi o cana nu ti se intampla in fiecare zi. E o drama, e un nenoroc. Asa ca tin sa-ti inmanez regretele mele profunde. In acelasi timp, profit de ocazie sa-ti relatez cum am inceput eu o relatie speciala cu... da, o cana. Asadar...
Astazi mi-am cumparat o cana. Da, o cana. Nu pentru ca aveam nevoie, ci pentru ca e altfel. Diferita de toate canile pe care le-am avut. Si am vrut sa o am pe etajera si sa-mi beau cu ea cafeaua de dimineata. E frumoasa, n-a fost nici scumpa, insa… e ciobita. Ei bine, da, si chiar in trei locuri. Cum mama dracului n-am vazut-o? Si, pana la urma, de ce animalele alea de vanzatori au scos-o la vanzare? Sa fi stiut si totusi sa ma fi pacalit? Da’ de ce pe mine?
Erau acolo zeci de modele si multe, foarte multe cani. Banuiesc ca nu toate erau ciobite. Eu am ales-o insa pe asta. Habar n-am de ce. Caci am stat ceva timp si m-am uitat pana am ales. Si totusi, azi, mai mult ca ieri, sunt omenoasa. Nu ma reped sa ma duc cu ea inapoi. Desi am avut un prim impuls. Ma gandesc la ea, la biata cana. Saraca de ea. E ciobita si ea o stie. Nu cred ca ii e usor. Ar fi vrut si ea sa fie ca toate celelalte cani. «Uite, bine», ii spun, uitandu-ma la toarta ei, «promit ca te voi tine, asa cum esti tu; in timp voi invata sa te indragesc si voi uita ca esti altfel».
In plus, e chiar mai interesanta asa. Toata lumea ma va intreba de ce e ciobita. Le voi spune: «Pentru ca asa vrea ea!». In definitiv nimeni nu e perfect, nici macar o cana...”

Concluzie...

Ieri, ziua mea liberă ( nu mai pup alta până la Paşti) m-am amuzat teribil cu blogul Laurei Zaharia. Habar nu am cine e, ce vârsta are, de unde tastează (pardon, asta ştiu), ce număr poarta la pantof, ori daca îi plac cerealele cu lapte sau fără. Ideea e că are un stil aproape genial şi uite, o spun şi pe asta, scrie mai mişto decât Simona Tache. Ar fi pacat să nu o citiţi, mai ales dacă aveţi două, trei minute libere.I-am obţinut acordul şi acum e şi pe bara de linkuri pentru că am observat că aprovizionează aproape zilnic moşia virtuală, ca să folosesc asemenea comparaţii matinale.

Aici blogul

Gata...

Şedinţă

...

Avem un cod...de scriitură! Cum procedăm?

Nu comentaţi, Academia Română s-a gândit la asta. Bine, nu toată Academia, că acolo mai sunt şi fizicieni, matematicieni, cosmonauţi, femei de serviciu, mă rog, personalităţi care nu au nici în clin nici în mânecă cu schingiuirea limbii române.
De ce?

Nici un minut nu m-am gândit că nu voi mai putea scrie un rând în care „niciun” să nu se scrie aşa cum ştiam eu din bunici... Şi totuşi, ca un dizident ce sunt, socialist, sindicalist, am continuat în această ilegalitate academică. Ei şi, ce o să îmi facă?

Îmi imaginez că într-o dimineaţă, Marele Specialist al limbii române s-a trezit în toane bune. „Hmmm... ce poftă de muncă am”, o fi zis el, gândindu-se la prima de Paşte ce îl aşteaptă pe card. Şi a continuat: „Aşaaaa... am pofta de o schimbare”. S-a dus omul la mall şi, cuprins de elucubraţiile culturalo-mistice ale acestui spaţiu, s-a gândit că ar fi bine să transforme in regula generala modul în care îşi scriu ăia cu zece clase semeseurile. Lege demnă de urmat de codurile de scriitură...

Îmi amintesc de o treabă pe care ne-o repetau pe la Teoria Generală a Dreptului, aia cu „Greşeala tuturor devine lege”. O fi terminat Marele Specialist administraţia publică şi eu nu ştiam. Mi-o fi fost coleg de grupă...

Revin. Două întrebări am:

a. Dacă nu re...

De la sapte dimineata la sapte seara sunt cam 12 ore. Mai puneti una pentru deschisul sampaniei si facem exact durata zilei de munca de azi. 13 ore pentru prima editie din Adevarul de Seara, doar al nostru al valcenilor. Sa speram ca nu ne va intra...

Citeste mai departe